Ni se întîmplă rar. Din ce în ce mai rar. De regulă, ceea ce vedem, ceea ce auzim, ceea ce trăim ne indispun pînă la depresie. Şi totuşi, fără motiv aparent, fără iluzii şi fără speranţe utopice, ne trezim, uneori, cuprinsi de o nerezonabilă încredere în soarta lumii.
Iată, îsi spun unii ce duc aceasta campanie de informare in licee, lucrurile funcţionează uneori: există încă tineri sfioşi şi bine-crescuţi, fericiti pt ca in sufletul lor nu a patruns inca otrava mass-mediei pe care le-o administreaza fara regrete zi de zi.Mai exista tineri care desi au primit educatia la sate, astazi modernizate şi totuşi patriarhale,in familii modeste, dar trainice, in care nu s-a cuibarit infidelitatea sau divortul, au reusit sa-si vada parintii impreuna si azi, sprijinindu-se unul pe altul, la bine si la rau, crescandu-i in educatia moral-religioasa pe care si ei au primit-o de la strabunii lor, oameni cinstiţi, romani cu frica de Dumnezeu.
In Postul Sf Pasti, sunt seri şi dimineţi in care preotii nostri, (nascuti din mame romance, mame care educa o generatie, si nu un om) inalta rugaciuni , psalmi si Sf Liturghii catre Dumnezeu pt noi toti, pt cei care merg la biserică fără evlavii ostentative şi fără să negocieze cu Dumnezeul lor, si pt cei care nu merg.Tinerii nostri nu merg, nu prea merg…se plictisesc…viata de liceu, distractiile lumesti, sunt mult mai atractive decat linistea din biserica.Nu au nici o vina…Vina o avem toti, noi toti care i-am educat asa, parinti, bunici, profesori…care nu au vrut sa-l faca cunoscut pe Dumnezeu acestor tineri.Dar sunt motivati…nici ei nu L-au cunoscut.Cand ne spun…mai povestiti-ne, va rugam…Aceasta e rugamintea lor.Despre parintele Arsenie Boca, despre Sfinti…Sf Evdochia,Sf 40 de mucenici, Sf Maria Egipteanca, ”personajele din acest post” sau Sf Nectarie, Sf Ioan Rusul, Sf Iosif de la Partos, Sfintii marturisitori din temnitele comuniste, Sf Martiri Brancoveni (Fac aici o paranteza necesara.La intrebarea “Cine a fost Constantin Brancoveanu ?”, pe clasa raspunde un elev, maxim doi, dar raspunsul corect nu vine niciodata.Tot ce auzim …”Cel care a sculptat Coloana Infinitului?”Adica Brancusi.Nu e de ras, e de plans.Nu ne cunoastem istoria!!!Noi romani, pui de romani, calcam pe Sfinte Moaste la Aiud, pamantul nostru e stropit cu sangele strabunilor, si intr-o zi vom da seama, noi toti romanii care nu ne iubim tara…Nu are nici o vina tara pt situatia de azi.Vom fi judecati ca neam…Oriunde in lume vei fugi tinere, la Judecata de Apoi, Dumnezeu te va chema cu neamul tau…de care ti-e rusine, a carui istorie nu o cunosti, neamul tau romanesc, atat de prigonit si incercat.
TINERII AU NEVOIE DE MODELE.Mass-media le ofera modele…De ce nu le oferim si noi?
Dacă îţi acorzi romane o pauza scurta, dacă arunci, de jur-împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întîlniri miraculoase cu oameni, ca dl Dan Lucinescu, fondatorul “Fundatiei Parintele Arsenie Boca”, Petru Cojocaru, Emil Sebesan, cei din urma timisoreni, care au trecut prin fenomenul Pitesti, care au cunoscut suferintele inchisorilor, care sunt marturii vii, care l-au cunoscut pe par Arsenie Boca . Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant.Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.Cum?
S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor ei bune. Putem încă să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala zilnică, să o interpretăm pedagogic şi, la limită, să ne salvăm luand, faţă de tot şi de toate, o distanţă. Cat va mai dura însă această cumpănă? Şi ce e de făcut pentru a întreţine statica ei precară?
E o întrebare veche, întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei. Care trebuie să fie, înăuntrul unei comunităţi, proporţia dintre bine şi rău, astfel încît comunitatea cu pricina să fie “iertată”, ocolită de pedeapsa ultimă? Caţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru? Măcar zece, sună răspunsul Domnului, după intermedierea patetică a lui Avraam. Zece. Adică foarte puţini. Nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să EXISTE, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. Lumea poate fi deci salvată, dacă drojdia reţetei ei originare se păstrează, dacă fiecare din locuitorii ei se va strădui să fie numărat printre “cei zece”.
Suferim, se pare, de un masochism galopant, cu înfăţişări diverse: ne place să ne cultivăm spaimele, să colecţionăm veşti proaste, să anticipăm catastrofe (sau să le urmărim febril pe cele care au loc), să degustăm nefericirea altora, să ne simţim înconjuraţi de primejdii iminente. Ne e mereu frică de ceva şi ne trăim frica voluptuos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numărătoarea inversă. În această vicioasă înclinaţie, beneficiem de sprijinul nepreţuit al presei, care capitalizează eficient pe seama angoaselor noastre.
Ernst Jünger observase deja, acum câteva decenii, că simpla nevoie de a urmări ştirile de mai multe ori pe zi e un simptom de nelinişte.
Evident, nu lumea de azi a inventat frica. Există o istorie a fricii de care s-au ocupat, laborios, o sumedenie de savanţi. De la fobiile Antichităţii la teroarea anului 1000, de la superstiţiile curente la marile texte apocaliptice, dispunem de un enorm inventar al temerilor omeneşti. Unii pretind că după secolul al XVII-lea lumea s-a mai potolit. Ştiinţa a înlăturat, zice-se, panica rudimentară dinaintea stihiilor şi a penumbrelor magice, populaţia globului s-a mai deşteptat.
Si totusi nu e asa. Vechile spaime au fost înlocuite de unele noi, ba a apărut chiar o specie nouă de frică, numită de sociologi şi psihologi „frica-divertisment”. Căutăm frisonul groazei ca pe o plăcere, aşa cum ne pregătim să petrecem o seară agreabilă urmărind la televizor un horror.
Nu e zi să nu fim intoxicaţi de „informaţii” privind fie realitatea imediată, fie realitatea continentală sau planetară, fie cea cosmică. De mare succes se bucură, de pildă, „încălzirea globală”. Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând. Vom muri de cald, ne vom trezi într-o bună zi cu Polul Nord în cana de cafea şi cu Fram- ursul polar în curte.
Mai sunt, apoi, sezonierele gripe animaliere. Armate de viruşi aviari şi porcini ne pândesc după colţ, guturaiul capătă grimase de pandemie.Ne vaccinam fara sa stim efectele secundare.Ne vaccinam copii nostri , cu atata incredere, incat e de ras uneori.Murim cu vaccinul in buzunar de gripa x, y, z…Cine a murit fara vaccin? Să nu uităm însă meteoriţii, SIDA, dezastrele ecologice, demografice, financiare, situatii culturale şi politice.
Pe scurt, situaţia e dezastruoasa.Ţara e năruită. Mâine-poimâine ne vom da la cap unii altora sau vom emigra.
„Vreti să spuneti că totul e în regulă? Că exagerăm când spunem că lucrurile merg prost?” – vor protesta unii şi alţii.Nu.Tara se bâlbâie şi vremurile sunt grele.Dar exista cineva care are cheia…Acestia sunt tinerii nostri.Din pacate societatea si mass-media le arata o usa, noi le aratam alta usa(noi-parintii, noi-bunicii, noi-profesorii, noi-biserica, noi-oricine vrea binele acestei tari, sincer si neinteresat), dar nu suntem convingatori, asa cum sunt ceilalti.Nu le dam exemplul personal, le inspiram si frica noastra…obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei, nu e bun.O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: FRICA DE DUMNEZEU, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie.Doamne si Stapanul vietii mele…spune rugaciunea Sf Efrem Sirul pe care multi dintre elevi o rostesc in licee la inceputul orelor de religie in acest post.Mai sunt profesori care in ciuda conditiilor exterioare se ocupa de sufletul tinerilor.
De ce Il numim Stapan, daca noi nu pregetam nici o clipa de a fi STAPANII vietii noastre si a copiilor nostri.Si nu ne asumam reponsabilitatea faptelor, ajungand sa dam vina tot pe…El.Cu iertare, dar daca nu spunem direct ce vedem si ascundem sub pres toata mizeria, la un moment dat vom plati noi toti.
Echipa Vreau sa Aflu.
